Pe oriunde mergi există câte o persoană care cerşeşte. Când îţi parchezi maşina mereu există câte un binevoitor care te îndrumă ca să-i dai şi lui ceva pentru că îţi are grijă de ea. Şi dacă nu-i suficient cât îi oferi are tupeul să-ţi ceară mai mult. Nu contează în ce loc eşti, se întâmplă şi-n parcările cluburilor fiţoase ca Frattelli, Turabo. De parcă nu sunt plătiţi pentru munca lor, sau de parcă noi restul câştigăm banii foarte uşor.

Şi după ce scapi de ” cerşetorii” din parcare, dai de cei de la garderobă. “Nu mai avem umeraşe, dar contra cost va puteţi lăsa hainele”. Bine, accepţi şi asta, numai ca e nemulţumită tipa şi îţi dă hainele înapoi. Că ea nu are grija de ele pentru o sumă aşa mică. Oare cât ar trebui să-i plătesc pentru a-mi avea grijă de haine?

În Bucureşti toată lumea cerşeşte?

Mi se face dor de oraşul meu. Acolo oamenii parcă sunt mai buni şi mai veseli.

Toţi căutăm iubirea. Ne dorim să iubim, să fim iubiţi şi în acelaşi timp să avem libertatea de a face tot ce ne trece prin cap. Când aveam 18 ani îmi doream să mă bucur de libertate, de fiecare clipă, să fac tot ceea ce-mi trece prin cap fără a fi prinsă într-o relaţie sentimentală. Ăsta a fost drumul pe care l-am ales. Nu regret alegerea făcută. După mi-am dorit şi relaţie sentimentală. Am încercat de mai multe ori până-n prezent, încă nu am găsit ceea ce –mi doresc.

Am prieteni/prietene care sunt „prinşi” de iubire de vreo 5-6-7 ani, iar acum se gândesc dacă nu cumva au sărit anumite etape ale vieţii. Oare este mai bine să fii ca mine, să fi avut mai multe experienţe şi să ştii exact ce îţi doreşti? Sau să rămâi la ceea ce ai, la ceea ce ai avut mereu, să poţi anticipa totul şi să aştepţi să se întâmple ceva care să te scoată din monotonie?

Deocamdată mă bucur de libertatea de a putea face orice oricând îmi doresc oricum şi cu oricine. Acum pot merge la film, teatru, parc, operă când am chef. Pot dansa, plânge, ţipa, alerga, înota, fără să mă gândesc la nimeni.

Mă exprim liber, mă iubesc doar pe mine. (oricum suntem înconjuraţi numai de egoişti, acum pot fi şi eu goistă).

Dar… voi rămâne optimistă. Într-o zi îl voi întâlni pe cel care mă va iubi.

Râd când îmi vine să plâng

I.
Ei stiu sa schimbe copacul in trunchi,
Ei vor sa auda cum ramuri se frang,
Ei cred ca pot sa ma vada-n genunchi
Dar eu stiu sa rad cand imi vine sa plang…

II.
Ei stiu sa rupa o aripa-n zbor,
Ei vor sa imbrace in haine ce strang,
Ei pot sa puna-ntrebari care dor
Dar eu stiu sa rad cand imi vine sa plang…
Eu rad cand imi vine sa plang…

R.
Eu stiu ca miine e o zi,
Eu stiu ca, oricum, ce va fi va fi,
Eu stiu sa cred si raul sa-l alung… sa-l alung…
Eu rad cand imi vine sa plang…

III.
Ei stiu sa calce-n picioare minuni,
Ei vor sa spuna cuvinte ce frang,
Ei pot sa schimbe duminica-n luni
Dar eu stiu sa rad cand imi vine sa plang…
Eu rad cand imi vine sa plang…

R.x2

IV.
Ei vor sa nu ma auda cantand,
Ei stiu sa rada cand pumnii mi-i strang,
Ei cred ca pot sa ma vada plangand
Dar eu stiu sa rad cand imi vine sa plang…
Eu rad cand imi vine sa plang…

R.

Eu rad cand imi vine sa plang…

Eu rad cand imi vïne sa plang…

Mda… până voi învăţa că oamenii sunt egoişti va trebui să sufăr. Offf… iubirea asta. Eu vreau să iubesc, să ofer multe, însă primesc doar răutăţi.

Totul este conform principiului. “Îmi pare rău că ai trecut prin asta. Şi eu am trecut prin mai multe”. Am ajuns să ne facem rău unul altuia, doar pentru că unul din nou a suferit mai puţin? În loc să ne iubim, îl rănim pe cel care ne oferă iubire, doar că ni se pare că a suferit mai puţin?

Nu ştiu ce au bărbaţii cu mine, dar se pare că sunt hotărâţi să mă pedepsească. Unul pentru că lui i se pare că sentimental a suferit mai mult decât mine, altul pentru că am avut parte de o familie şi o situţie materială mai bună. I-aş fi putut înţelege dacă se purtau urât cu mine pentru că nu le ofeream iubire, dăcă nu împărţeam ce-i al meu cu ei. Dar, cum nu am făcut asta… DE CE?

DE CE mă răniţi când eu vă ofer iubire?

În lumea asta nu mai există decât egoism?